RSS

Tag Archives: îngâmfare

Măgarul cel cu limbă “cultă”

Un măgăruș, al cărui tată trăgea de-amar de ani la plug,
Dorind să ducă altă viață, mai dulce, cu mai mult belșug,
A fost fugit din al său sat,
Pe ale cărui vechi ogoare, flămând tătucul și-a lăsat,
Și la oraș pornind în grabă, intră la un boier argat…

Boierului plăcându-i foarte odrasla bietului plugar,
Și vrând din el să facă-n lume un mare și-nvățat măgar,
L-a dat pe măgăruș la școală cu profesori în limbi străine,
Să-nvețe câte și mai câte, cum nu putea-nvăța oricine!…
Măgarul a-nvățat, ce-i drept,
Și-ajuns-a un măgar deștept,
Cu “diplome de-nalte studii”, într-un cuvânt, un cărturar
Cum rar se mai găsea ca dânsul asemei învățat măgar!…
Dar într-o zi prinzându-l dorul de sat, de-a tatălui ogradă,
De măgărușii cei cu care zburda odată prin livadă,
Porni-ntr-un suflet să-i mai vadă…

Ajuns, măgarul nostru, iată-l,
Cu drag îmbrățișându-și tatăl:
- Bon-jour, Papa!… Sublimă clipă, că pot în brațe să te strâng!
Parol! Îmi vine să și plâng!…
M-a torpilat atâta dorul s-admir un peisaj natal;
Difuz, zefirul să-mi aducă o melopee de caval;
Ebluisante răsărituri să-mi umple ochii de lumină,
Senzații roze să mă-mbete, culcat sub branșe de glicină:
Să mai mă soarbă, când a ploaie psalmodiază-n zbor prigorii,
Vâltorile efervescente în care înoată roata morii;
Copil ca altădată pur,
S-ascult cum ciocârlia suie, cu incantații, în azur,
Hieratic să mă-nalț și eu,
Eterizat, spre Dumnezeu,
Asemeni unui fum de smirna, fluid, care-a putut scăpa,
Dintr-o cădelniță de aur… Papa, iubitul meu, Papa!…

- Dar în ce limbă, dragul tatii, grăiești aceste vorbe late?,
Că eu, din toate câte spui, abia-nțeles-am jumătate!…

- În limba cultă, primenită, Papa, cum mă-nvățară anii!…
Așa cum tu vorbești, abia de mai vorbesc ciobanii!…

Atunci bătrânul tată zise măgarului flăcău, cu ciudă:
- N-aș fi crezut c-a mea ureche aceste vorbe să le-audă!
Și trist e, dacă-nvățătura pe orice măgăruș îl schimbă
Și-i dă o limbă păsărească, uitându-și strămoșeasca limbă!…
De-om primeni-o, dragul tatii, mereu, ca floarea la ureche,
Pieri-va limba noastră dulce, frumoasă fără de pereche!…

Dar, de pe-un verde brusture,
Pe măgăruș să-l usture,
A fost răspuns o hulubiță:
- Nu măgărușii toți, din carte, deprind o limbă-așa pestriță,
Ci numai proștii și-ngâmfații, punându-și penele-păune,
Nesocotesc și uită toată comoara limbii lor străbune;
Și nu-și dau seama hăbăucii, acei înfumurați și proști,
Că zisa “limbă ciobănească”, comoară e, când o cunoști!

Autor: Vasile Militaru

 
Un comentariu

Posted by pe 3 octombrie, 2010 în Fabule

 

Etichete: , , , , ,

Prea înţelept…

Caută să păstrezi măsura în ce-i bine şi ce-i drept;
Deseori e o prostie să te crezi prea înţelept!

Autor: Traian Dorz

 
 

Etichete: , , , ,

Cele două spice

Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară,
Se treziseră vecine două spice de secară:
Unul, cu grăunțe grele, aplecându-și a lui frunte,
Celălalt, cu fruntea-n slavă, ne având nici un grăunte…

- Vai de tine,
Măi vecine,
Zise, mândru, spicul sec,
Eu, pământului, ca tine, nu pot fruntea să mi-o plec,
Când știu bine cine sunt
Între cer și-ntre pământ!…

Spicul plin, la toate-acestea, n-a răspuns nici un cuvânt…
Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod
Îngâmfat peste măsură, deși n-avea pic de rod,
Zise puiului ei mic,
Arătându-i secul spic:

- Puiul mamii, ține minte, să nu zici că nu ți-am spus:
Nici un spic cu rod nu ține îngâmfată fruntea-i sus,
Decât spicul ce pe lume n-a adus cu el nimic!

Autor: Vasile Militaru

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 1 martie, 2010 în Fabule

 

Etichete: , , , , ,

Omul încrezut


Oamenii increzuti seamana cu Don Quijote. Ei se considera grozavi. Ai putea convietui cu ei amuzandu-te, daca nu ar fi atat de obositor sa petreci toate zilele cu ei.

Nu-si poti inchipui ca ar putea exista ceva remarcabil inafara de ei. Intotdeauna, cand povestesti ceva, au pregatita propria lor istorie, in fata careia a ta paleste. Munca ta abia daca merita amintita in comparatie cu ceea ce realizeaza ei. A-i contrazice este o jignire pentru ei, iar esecurile lor sunt adevarate cataclisme. Cu timpul, devin insuportabili si nici macar nu-si dau seama de asta. Si, mai rau: ei paralizeaza tot ce-i inconjoara. Ca o frana care blocheaza.

Tu sa ramai mai degraba normal, un om si un semen absolut normal. Asta nu costa nimic.

Autor: Phil Bosmans

 
Un comentariu

Posted by pe 21 decembrie, 2009 în Gânduri

 

Etichete: , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.